| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Emilian Iachimovski* Nu există tărâm mai îndepărtat decât gura ta prăbuşită în plâns. Sufletul nu are carne. Dar de ce toate rănile mele se scurg tocmai de acolo ? Murmură ţărmul pe faţa mea ridată fiorduri cu ape moarte. Aziluri de iarbă şi triste uleiuri curg din ochiul impur al uitării. Nu orice lucru necesită numire * Timpul nu înseamnă nimic în adâncurile Bibliotecii, în mormântul inimii mele. Şi-n fiecare zi, oriunde mă duc, paşii mei sapă groapa în care mă va aşeza arşiţa pustiului. Auzul nu mai aude. Mirosul nu mai miroase. Gustul nu mai gustă, iar pielea nu mai poate simţi. Se întinde zadarnic, căutând o cât de uşoară atingere. Nu găseşte nimic de atins. Numai Văzul mai are văz şi face o sferă în ochii mei ca să rostogolesc lumina muribundă printre filele cărţii. * Vin oameni de vânt argintat. Oameni tocmiţi, oameni mănuşă, oameni care se furişează în viaţa altor oameni, oameni închişi în ape pătrate, în pliurile inocente ale bunelor intenţii. Oameni izgoniţi de fericire, oameni rătăciţi prin roase biblioteci, oameni crăpături ale pământului, labirinturi întâmplătoare în miezul magnetic al nopţii. Vin oameni ... Vin la solstiţiul apei când săruri fără nume vor învia sub formă de numere, şi în toate raclele, oasele uimite se vor face cristaluri. Iată Cina de Iarnă luminată de friguri Iată focul rozelor negre descărcându-se ca un fulger, în marile tomuri care plutesc ca nişte aisberguri. Am ochii smintiţi de imagini. Ştiu poveştile tuturor nenorociţilor care nu se mai pot întoarce la vieţile lor. Pe vremuri, cinematografele şi bordelurile se deschideau pe aceleaşi străzi. Cei mai mulţi fluturi de noapte, se năşteau şi mureau acolo. * Cum pui în barcă o vâslă, duc mâna înapoi pe cearşaf şi cioplesc din lemnul somnului, altă vâslă. Vâslă după vâslă, cuvinte stricate curg pe lângă pat. Metafore împuţite şi adjective putrede, verbe deşucheate şi tigve goale de substantive, ca nişte troace goale din care mănâncă mulţi prăpădiţi. Toată mortăciunea limbii pluteşte vâscos pe lângă mine. Parcă o mână nevăzută închide şi deschide lângă mine o carte grea cu foi de metal. * Eu spăl acum cenuşile nopţii, Spăl mormântul luminii uitat în apa fecioarelor. Spăl fulgerul cu carne de prunc, în marea beată de sidef. Am fost văzut cu marile ţestoase plimbându-mi leneş, neştiut, memoria. Am fost văzut de fluturi prăbuşiţi pe ţărm, am fost văzut cu faţa placată în fier, ca un cuirasat pe oglinzile apei. Am fost văzut de ochii miriapodici ai nisipurilor, stând la picioarele mării, fără îngăduinţă... * Uneori tăcerea ne uneşte mai mult decât orice cuvânt pe care l-am putea spune. Sunt pagina goală din marea de litere. Iată mulţimea de valuri ridicată-n picioare, aclamând întâlnirea paginii goale cu fructele ude ale adâncului, cu oraşul care îşi mână vieţile tragice spre abatorul uitării. Iată trupul umflat de cuvinte al Poetului, rana deschisă în malul pustiu, în strălucirea putrezindă din filele cărţilor. Iată albatroşii cu gust de lacrimă preaîndepărtându-se de toate aceste lucruri pieritoare. O amiază rapace peste umbra sângelui! |